Prietenie. Un cuvânt, sau mai bine zis o stare, în jurul căreia ne învârtim cu toții pe tot parcursul vieții. Fie că este vorba de cea mai bună prietenă căreia îi destăinuim secretele noastre, fie că este vorba de cel mai bun prieten care se transformă mai apoi în iubit sau soț (și invers), cu toții avem nevoie de acea persoană care să fie lângă noi la bine și la rău.

Am avut o mulțime de prietene de-a lungul timpului care și-au făcut loc în sufletul meu. Ne promiteam că orice s-ar întâmpla, noi nu ne vom schimba, iar prietenia noastră va dura o veșnicie. Din păcate, nu a fost așa. Viața ne-a purtat pe drumuri diferite, iar legătura dintre noi, în cele din urmă, s-a rupt.

Fiecare ciclu din viața mea a înseamnat o nouă cea mai bună prietenă, iar în momentul de față, țin să menționez că vorba aceea cum că în liceu se creează prietenii care durează o viață mi se potrivește la fix. Și facultatea, fie ea în stadiul de licență sau de master, mi-a scos în cale niște oameni minunați și îmi doresc din tot sufletul ca prieteniile noastre să treacă de proba timpului.

De ce m-am apucat așa din senin să vorbesc despre prietenie? Pentru că am citit tetralogia napolitană a Elenei Ferrante care m-a cucerit de la primele pagini. Am dat de cărțile ei din întâmplare în vară, însă le-am terminat de citit acum câteva zile și vreau să zic că tare mi-aș fi dorit să mai fie și o a cincea carte.

Încă de la apariția primului roman, “Prietena mea genială”, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numita “Febră Ferrante”. Și pe bună dreptate. Am descoperit o autoare care vorbește într-un stil plin de frumusețe și forță despre sentimentele de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie și prietenie.

Acțiunea primului roman este plasată în anii 1950 în mahalalele unui Napoli pe cât de seducător, pe atât de periculos. Cele două protagoniste, Elena și Lila, cresc împreună în cartierul în care se duc războaie între bande rivale și în care învață să aibă încredere una în cealaltă. Prietenia lor rămâne profundă, în ciuda drumurilor diferite pe care le va purta destinul.

Cele două eroine se atrag, se resping, se influențează reciproc, se îndepărtează și apoi se regăsesc, se invidiază și se admiră la nesfârșit. Viața le supune la noi încercări, dar Lila și Elena descoperă, fiecare în ea însăși, dar și în cealaltă, forța necesară pentru a merge mai departe.

Odată cu ultimul volum remarcabil al tetralogiei napolitane, Elena Ferrante transformă povestea despre Lila și Elena într-o epopee extraordinară care se întinde de-a lungul a șase decenii și se constituie într-un portret al unui cartier, al unui oraș în tranziție și al unei țări ce-și croiește drum cu greu prin prima jumătate a secolului XX.

“Când eram mică – pe la doisprezece-treisprezece ani -, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu povești despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea – e adevărat, tot mai accentuată – că cei mai mari povestitori sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei”, scrie Elena Ferrante pe coperta primului volum.

În continuare am să vă las câteva impresii ale unor publicații prestigioase adunate de prin cărți ca să vă dau încă un motiv în plus să citiți aceste volume superbe.

Vogue – “Prietena mea genială este unul dintre cele mai nuanțate portete ale prieteniei dintre femei din istoria recentă”.

Huffington Post – “Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elenei Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romanelor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie și știe să descrie orașul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are finețea unei pânze de păianjen, dar totodată o forță a expresiei și o magie aparte, cu care creează o întreagă lume”.

The New York Times – “Ferrante transformă povestea prieteniei dintre două fete sărace – afecțiunea dintre ele, despărțirea și apoi regăsirea lor – în tragedia mai amplă a propriului lor oraș”.

Il Manifesto – “Nu există nicio voce mai potrivită decât a Elenei Ferrante pentru a construi marele roman italian al generației sale, al țării și al epocii sale”.

Cu toate că eu mai am puțin și ridic în slăvi aceste cărți, trebuie să vă spun că o colegă de facultate mi-a spus că a citit primul volum și că nu i-a plăcut. M-a întrebat dacă merită să cumpere și cea de-a doua carte, dacă povestea evoluează mai bine decât în primul, iar eu i-am spus ceea ce vă recomand și vouă: “Dacă nu ți-a plăcut primul volum, nu are rost să continui”.

Așadar, închei prin a vă lăsa un LINK cu o recenzie pe care eu am apreciat-o foarte mult. Poate vă inspiră și pe voi.

With love, C